Iulia F.: No fear of heights.

Am o problemă. Mare! Până nu de curând eram...nerecunoscătoare pentru înălțimea cu care am fost înzestrată. Bine, complexată sunt în continuare, însă nu vreau să mă mai leg de nimicuri.

Încerc să nu mă mai plâng de faptul că nu găsesc pantofi cu talpa joasă frumoși, și că toată atenția designerilor se îndreaptă spre cei cu toc.

Am reușit să trec și peste modul în care huliganii anonimi pitici strigă după mine pe stradă în toate felurile sau peste acela în care prietenii, neintenționat, îmi mai aruncă un: păi ce, îți iei tocuri? pentru?

Nu îmi mai pasă că majoritatea fetelor cu care mă înțeleg cel mai bine sunt mai mici decât mine de statură (a nu mă înțelege cineva greșit, nu e vorba de înălțimea lor, ci de a mea), iar peste glumițele din liceu oricum am trecut de mult.

Întrebările ”ce înălțime ai?”, ”ai mai mult de 1,80?”, ”porți 40, nu?” deja au devenit adevărate clișee pentru mine, și mă bufnește râsul de fiecare dată când le aud, în special atunci când una din întrebările astea vine imediat după: ”cum te cheamă? câți ani ai? unde înveți?”, sau chiar undeva între.

Da, am 1 m și 80 cm și port 38/39 la pantofi. Fix atât. Nu mai mult, și nu mai puțin. Nimeni nu știe mai bine decât mine ce înălțime am, și ar fi drăguț dacă nu v-ați mai contrazice cu mine doar pentru că unul dintre voi vrea să pară mai înalt.

Mama a fost dintotdeauna speriată de viteza cu care am crescut în înălțime și a avut grijă să mă măsoare cât de des posibil și cu foarte multă meticulozitate, iar dacă vreți să vă demonstrez mai există încă înțepăturile de cuțit pe tocul ușii de la bucătărie. De asemenea, am trecut prin mâinile a 3 agenții de modeling, și mi-au luat toate măsurile posibile n oameni, de n-șpe ori.

Se poartă acum ca băieții să susțină că au 1, 85 - 1, 87, ei fiind cât mine, sau mai mici. Nu am nimic cu înălțimea nimănui, mai ales din cauza complexului meu, dar nu mai mințiți!! sau mă rog, măsurați-vă corect înainte să vă contraziceți cu cineva pe problema asta. Mult prea rar fac glume pe seama persoanelor mici de statură, și nu-mi permit cu oricine, de asta nici nu am înțeles vreodată de ce eu trebuie să fiu motivul de glumă al tuturora. Dar în fine, după cum ziceam, am trecut peste toate astea.

Am rămas însă cu o mică problemă, care se transformă într-una din ce în ce mare. Băieții mai mici decât mine de statură care mă...vânează?! Bine, hai, care încearcă să mă cucerească. Mi se întâmplă atât de deeeeeeeeeeees, și nu îi pot înțelege. Da, dragostea contează, și aparențele înșeală, și fizicul nu este important, și câte și mai câte.

Cel mai mult m-a uimit mama când a încercat să mă facă să înțeleg că ar trebui să mă opresc din căutat băieți înalți, pentru că ”noi, fetele înalte, toate vrem băieți înalți, dar se găsesc mult prea greu, și băiatul e chiar bun”. Poa' să fie cel mai bun, dar dacă criteriul înălțimii e prima calitate pe care eu o vreau la un băiat/bărbat, pe cei mai mici decât mine nu-i pot vedea decât ca pe niște amici.

Nu pot și nici nu vreau să mă chinui să îmi placă unul mai mic de statură decât mine. Repet, nu am nimic cu persoanele mici de statură, nu am râs niciodată de cineva ”hahaha uite ce mic e ăla/aia”, dar am anumite standarde și vreau să mi le respect, pentru ca în același timp să mă respect pe mine, și nici nu văd de ce ar trebui să mă mulțumesc cu puțin.

Nu știu la ce se gândesc băieții mai mici decât mine când încearcă să mă cucerească..chiar nu știu, și cred că voi rămâne cu dilema asta mult timp. Mi s-a întâmplat odată să vină un băiat la mine, mai mic cu vreo două capete, și să-mi spună că lui îi plac fetele înalte și că i-ar plăcea să mă cunoască mai bine. Sunt atâtea fete mici de statură, de ce să vină la mine??

Cum ar fi să merg pe stradă de mână cu cineva mai mic decât mine cu 10 cm? Dar să mai port și pantofi cu toc? Exemplul cel mai bun este cuplul format din Monica și Irinel. Oribil. E posibil să fie un cuvânt cam aspru, dar dintotdeauna mi s-a părut așa și nu am de gând vreodată să ies cu un băiat mai mic decât mine. Nu pot, îmi pare rău. Poate să aibă toate calitățile din lumea asta, pentru mine dacă nu este înalt nu există ca un potențial iubit.

Aș putea face o asemănare cu întrebările de la începutul unui chestionar destinat cercetărilor:

Î: Ai 1,80 m sau mai mult?

R1: Da.

R2: Nu. (Stop interviu).

Lucrurile sunt foarte clare pentru mine, și cu siguranță nu mai există cale de întoarcere. Nu există posibilitatea de a forma un cuplu alături de un băiat mai mic decât mine de statură. Poate veți spune că sunt ipocrită, superficială, etc., eu însă recunosc, problema e la mine. Ea nu se va schimba niciodată, pentru că refuz să mă aplec să-mi sărut iubitul sau să-l îmbrățișez, chiar consider că merit mai mult și nici nu vreau să fiu toată viața targetul glumelor de prost gust. Punct.