joi, 30 iunie 2011

What about our Natural Beauty?

Directorii Lernert & Sander au vrut sa faca un video despre nevoia excesiva de cosmetice, si au aplicat pe fata unui model de 365 de ori acelasi tip de machiaj intr-o singura zi.

Ce au folosit? 7 sticlute de fon de ten, 2 de fard de ochi, 3 rujuri, 2 sticlute de blush, in total 228.40 ml de machiaj.

Nu pare atat de mult, nu? Urmariti video-ul pentru a vedea ce a iesit.



Nu mai exagerati!
Iulia F.

luni, 27 iunie 2011

Facebook

Cu toţii cunoaştem faimosul Facebook...oricine are un calculator şi câteva cunoştinţe de tehnici web are cu siguranţă şi profil pe site-ul de socializare menţionat. Mai nou, am văzut că părinţii construiesc profil de "fb" pentru bebeii lor de câteva zile.

Eu am avut inchis contul pentru câteva luni pentru că simţeam că îmi distrage atenţia de la lucrurile importante. Acum, când am reapărut, prietenii nu au ezitat să mă primească cu braţele deschise şi cu urarea: "Bine ai revenit în rândul lumii". Thank you everybody!!

Nu ştiu ceilalţi, însă eu mi-am deschis contul la sfatul unor prieteni de prin alte colţuri ale lumii, pe care i-am cunoscut într-un campus de vară prin 2007 şi trebuia să păstrăm cumva legătura, iar americanii erau deja mari cunoscători şi adepţi. Abia când am ajuns în anul I de facultate, am observat cam cât de repede s-a dezvoltat reţeaua şi cât de multă amploare luase. Descopeream din ce în ce mai mulţi prieteni şi colegi pe Facebook, şi la început era drăguţ, era ceva nou.

O modalitate de a ne umple timpul liber, admirând pozele superbe din vacanţele prietenilor noştri, şi de ne îmbunătăţi zilele triste citind comentariile drăguţe primite de la aceeaşi prieteni. Este un site interactiv, are o mulţime de aplicaţii, şi la cât de popular este, reprezintă o modalitate excelentă de a face marketing pentru o companie, brand sau mai ştiu eu ce. Mie îmi rezolvă o mare problemă, nu reuşesc să reţin zilele de naştere ale prietenilor mei, oricât de mult aş încerca, şi de când cu Facebook-ul, am scutit-o şi pe BFF de a avea grijă să mă anunţe mereu: "Vezi că e ziua lu' cutare, sună-l!". Mulţumesc Facebook pentru asta!

Însă...în ultima vreme, lumea a început să o ia razna. Sau...poate mi se pare mie?!

Am abia 2 zile de Facebook şi nu-mi vine să cred câte minunăţii au apărut, în special la capitolul "evenimente".

Unul dintre exemple:


Mă tot gândesc cam cât timp liber trebuie să aibă persoana respectivă să facă un aşa exceptional "event". Mă bucur în schimb, că a primit felicitările de rigoare, măcar nu simte că a muncit degeaba săraca.

Next:

Pe bune?!?! Până acum v-aţi rugat să vină vara mai repede, Facebook-ul era plin de statusuri gen: "hai cu varaaaaa!!", ca să... ce?! să vină vara, şi să începeţi să vă doriţi să vină iarna? Nu văd logica. Şi să zicem că eveniment pentru Revelion 2012 înţeleg, cu toate că, la naiba! mai e juma' de an până atunci, dar 2013????!?!

Number 3:


În ceea ce priveşte acest eveniment încă nu mă pot decide...este gen "sâc, sâc, noi am luat BAC-ul, voi îl aveţi abia mâine, să muriţi de frică!!"? sau e un eveniment de ambiţionare şi impulsionare pentru cei ce dau examenul acum, pentru a-i determina să-şi dorească foarte mult să poată da şi ei un click pe "I'm attending"?

Copii...Terminaţi-o! Pe bune! Lăsaţi Facebook-ul să se desfăşoare strict pentru ce a fost conceput, altminteri va ajunge o "ţigăneală" mai mare decât tatăl HI5.


Be Smart!
Iulia F.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Heavenly wings

Întotdeauna mi-au plăcut prezentările Victoria's Secret...de fapt au trecut cu mult peste statutul de "prezentare de modă", sunt adevărate spectacole.

Muzică live, fete superbe, creaţii inegalabile.

Cred...de fapt, sunt sigură că orice model visează să ajungă pe podiumul VS, şi din câte ştiu, o singură româncă a reuşit această performanţă - Diana Moldovan.

Eu, de îndată ce am avut ocazia, am intrat într-un magazin VS şi eram ca un copil care nu se poate hotărî ce acadea să-şi mai cumpere.






Enjoy your weekend!
Iulia F.

Surorile Ross

Din categoria Funny si Weird. Trebuie sa vedeti finalul!




Enjoy!
Iulia F.

marți, 21 iunie 2011

Gluma a la tata

În anul 2011, vine Dumnezeu la Noe, care trăia liniştit şi-i zice:


- Noe, pământul s-a umplut de răutate şi oamenii M-au uitat. Vreau să-mi construieşti o nouă Arcă, pentru că Potopul va veni iar. Să iei din fiecare specie câte un exemplar mascul şi femelă. Ai la dispoziţie 6 luni de zile!

După 6 luni se uită Dumnezeu pe pământ şi-l vede pe Noe plângând în grădină.
- Noe !!! Sunt pe cale să încep Potopul, unde este Arca ???
- Iartă-mă Doamne, dar lucrurile s-au mai schimbat între timp .....


Am nevoie de autorizaţie de construcţie. Mă tot cert cu un inspector, pentru un sistem antiincendiu, vecinii m-au dat în judecată pentru că am încălcat planul de urbanism construind Arca în gradina mea şi nu am respectat normele de înălţime.

Apoi compania de electricitate a cerut să pun ipotecă pe Arcă în vederea acoperirii costurilor de transport şi de mutare a liniilor de înaltă tensiune ce trebuie date la o parte din calea Arcei pentru a fi lansată la apă. Degeaba le-am spus eu că va veni marea la mine, că nu m-au crezut.


Să fac rost de lemn, a fost o altă problemă. Este interzis să tai lemn din pădurile învecinate deoarece acolo trăieşte bufniţa cu pete care-i o specie protejată. Am încercat să-i conving pe ecologişti că tai lemnul tocmai pentru a salva bufniţa, dar nici n-au vrut să stea de vorbă cu mine.

Când am început să adun animalele, am fost dat în judecată de un grup de activişti pentru protecţia animalelor. Ei susţineau că ţin animale sălbatice sechestrate împotriva voinţei lor şi de asemenea, au susţinut că să pun atâtea animale într-un spaţiu atât de mic, înseamnă cruzime asupra lor.


Apoi cei de la Ministerul Mediului, au spus că nu am voie să construiesc Arca până când reprezentanţii lor nu fac un studiu de mediu şi implicaţiile pe care Potopul Tău le poate avea asupra mediului..

Încă am un proces în derulare cu Ministerul Muncii deoarece nu m-am hotărât câte minorităţi ale grupurilor etnice să angajez pe şantier. Blocul Sindical nu mă lasă să fiu ajutat de proprii copii la construcţie deoarece aceştia nu fac parte din Sindicat şi nu au certificare ISCIR pentru construcţia de Arce.


Ca să fie totul şi mai rău, Fiscul mi-a confiscat toate posesiile deoarece ei susţin că vreau să părăsesc ţara cu specii de animale pe cale de dispariţie.

Deci Doamne iartă-mă dar, îmi trebuie pe puţin 10 ani ca să fac tot ce mi-ai zis!!


Dintr-o dată cerul se lumina, norii disparură, iar soarele apăru din nou strălucitor pe cer.

-
Doamne, să înţeleg că nu ne mai distrugi lumea?
- Nu, Noe, se pare că mi-a luat-o guvernul înainte.


Enjoy!
Iulia F.

Prima zi de vara






















Vă doresc o vară minunată!
Iulia F.



luni, 20 iunie 2011

Actrita mea favorita.



I just love her!


Enjoy!
Iulia F.

Summer Time.

Melodia de mai jos cu siguranţă va fi hitul verii.
Stilul melodiei, ritmul, merengue electronic, merg de minune cu videoclipul.

Mmmmm...vară :D Abia acum pot spune că de-abia aştept să termin. Şi voi, nu?

Daaaaar, să revenim la realitateee şi să terminăm cu facultatea.




Enjoy & Kisses!
Iulia F.

miercuri, 15 iunie 2011

Super BFF.

My BFF has a SuperPower!!! Găseşte videoclipurile oficiale imediat ce apar pe Youtube, după câteva ore, cel târziu o zi, ceea ce pe mine mă fascinează având în vedere că eu le văd cu o întârziere de 2 luni. În ultima perioadă nu prea am mai fost interesată de muzică și am rămas în urmă rău de tot, iar ea s-a hotărât să mă țină mereu la curent cu "The Latest Hits".

Uite așa am văzut eu Rabiosa când avea doar vreo câteva sute de vizualizări.




Și Last Friday Night imediat ce a fost postată.




Iar acum cu o mică întârziere, și singura de altfel - Tot mai sus.




Astea nu sunt singurele și de fiecare dată sunt... "două puncte O".

Enjoy!
Iulia F.

duminică, 12 iunie 2011

Vecinul meu.

Am un vecin...bine, vorba vine vecin, ca nu stam in acelasi bloc, dar locuieste intr-unul dintre blocurile vecine, si sta la etajul 7, ca si mine, iar vederea apartamentului in care locuiesc "se pupa" cu vederea apartamentului...dansului.

Ma veti intreba de ce este atat de special...pai...este un om minunat, splendid, iubeste animalele si florile...in fundul gol pe balcon si este unul dintre oamenii care m-au facut sa cred, inca de cand m-am mutat aici, ca Bucurestiul este plin de oameni nebuni.

Posibil sa va luati de mine si sa spuneti ca e casa lui, iar omu face ce vrea in casa lui, si pe balconu lui, pe teritoriul lui, si drepturile lui, si democratie, si eu critic aiurea si bla bla bla.

Dar... este vorba despre un om de 40 de ani, care sta dezbracat, din cap pana in picioare, pe balcon, la soare, timp in care isi mangaie matza. Mai nou si-a luat si 3 ghivece de flori, iar de dimineata le aranja si le uda. Tot in fundul gol, desigur, ca nu se poate deplasa altfel.



Daca tot vrea sa se relaxeze in fundu gol impreuna cu pisicu, sa se mute intr-o casa in mijlocul padurii, si sa ma lase sa-mi beau cafeaua linistita dimineata pe balcon, si sa-i lipseasca pe parintii din acest bloc de intrebari stupide din partea copiilor.

P.S.1: Poza e decenta.

P.S.2: Am postat-o si pe cea mai putin decenta, ca sa nu spuneti ca mint.


Va doresc o duminica fara oameni goi!
Iulia F.

vineri, 10 iunie 2011

A good night joke.

În seara asta vroiam să vă povestesc ce am făcut la sală și cât de tare a fost, dar mi-a trimis tata un mail cu ceva amuzant, și mi-a plăcut prea mult să nu v-il arăt. NB: râd mult prea rar la bancuri și glume, iar asta e una dintre excepții.

O fată n-a mai trecut prin satul natal de mai bine de 5 ani. Într-o zi sosește acasă, dar nici n-apucă să treacă pragul, că tatăl său se răstește la ea:

-Unde ai fost tot timpul ăsta? De ce nu ne-ai scris, nici măcar o carte poștală? De ce nu ne-ai sunat niciodată?

Fata începe să plângă și zice printre lacrimi:

- Tată, eu am devenit prostituată...

- Cum? Pleacă de aici păcătoaso! Ești o rușine pentru familia noastră catolică! Te reneg!

- Cum crezi tu, tată. Eu vreau doar să-i las mamei această superbă blană de nurcă și să vă dau carnetul acesta de economii de 5.000 € și titlul de proprietate asupra casei pe care tocmai v-am cumpărat-o, cu 10 dormitoare, 10 băi și piscină. De asemenea vă invit să petreceți Sărbătorile pe iahtul meu...

Tatăl întreabă:

- Ce ziceai că ai devenit?

Fata începe din nou să plângă și spune:

- O prostituată, tată...

- O, Doamne, ce m-ai speriat! Am înțeles protestantă!...


P.S.: Tot vorbeam despre părinți...vă mai amintesc o dată că ăsta e mail trimis de un tată fiicei lui...dar fiind vorba de tatăl meu se scuză :D

Somn ușor!
Iulia F.

Some Music.

Sunt sigură că mulți dintre voi ați auzit melodia care o tot pomenește pe Barbra Streisand.





Eh..astăzi am pentru voi varianta românească..se putea să nu plagiem noi așa o melodie?





Enjoy!
Iulia F.

joi, 9 iunie 2011

Mama.

Ce credem că știe mama?

La 4 ani - mama știe tot.

La 8 ani - mama știe multe.

La 12 ani - mama nu știe tot.

La 14 ani - mama nu știe nimic.

La 16 ani - mama mea? ce știe ea?

La 18 ani - bătrâna asta a copilărit cu dinozaurii.

La 25 de ani - posibil ca mama să știe ceva despre asta.

La 35 de ani - înainte de a decide vreau să mă sfătuiesc cu mama.

La 45 de ani - precis că mama poate să mă îndrume.

La 55 de ani - ce ar fi făcut mama în acest caz?

La 65 de ani - de-aș fi putut să vorbesc despre asta cu MAMA...



Nu îi pot înțelege pe cei care nu-și respectă sau iubesc mama, sau chiar ambii părinți, și nu am niciun fel de respect pentru ei. Îmi pare rău, dar pentru mine părinții reprezintă totul, datorită lor am ajuns unde sunt, datorită lor sunt ceea ce sunt. Poate mai și greșesc câteodată, dar cu toții greșim, e firesc omenește. Sunt alții care nu își au părinții lângă ei și ar da orice în schimb pentru a-i avea, așa că, vă rog, prețuiți ceea ce aveți.


Love Your Mom and Dad!
Iulia F.

marți, 7 iunie 2011

No fear of heights.

Am o problemă. Mare! Până nu de curând eram...nerecunoscătoare pentru înălțimea cu care am fost înzestrată. Bine, complexată sunt în continuare, însă nu vreau să mă mai leg de nimicuri.

Încerc să nu mă mai plâng de faptul că nu găsesc pantofi cu talpa joasă frumoși, și că toată atenția designerilor se îndreaptă spre cei cu toc.

Am reușit să trec și peste modul în care huliganii anonimi pitici strigă după mine pe stradă în toate felurile sau peste acela în care prietenii, neintenționat, îmi mai aruncă un: păi ce, îți iei tocuri? pentru?

Nu îmi mai pasă că majoritatea fetelor cu care mă înțeleg cel mai bine sunt mai mici decât mine de statură (a nu mă înțelege cineva greșit, nu e vorba de înălțimea lor, ci de a mea), iar peste glumițele din liceu oricum am trecut de mult.

Întrebările ”ce înălțime ai?”, ”ai mai mult de 1,80?”, ”porți 40, nu?” deja au devenit adevărate clișee pentru mine, și mă bufnește râsul de fiecare dată când le aud, în special atunci când una din întrebările astea vine imediat după: ”cum te cheamă? câți ani ai? unde înveți?”, sau chiar undeva între.

Da, am 1 m și 80 cm și port 38/39 la pantofi. Fix atât. Nu mai mult, și nu mai puțin. Nimeni nu știe mai bine decât mine ce înălțime am, și ar fi drăguț dacă nu v-ați mai contrazice cu mine doar pentru că unul dintre voi vrea să pară mai înalt.

Mama a fost dintotdeauna speriată de viteza cu care am crescut în înălțime și a avut grijă să mă măsoare cât de des posibil și cu foarte multă meticulozitate, iar dacă vreți să vă demonstrez mai există încă înțepăturile de cuțit pe tocul ușii de la bucătărie. De asemenea, am trecut prin mâinile a 3 agenții de modeling, și mi-au luat toate măsurile posibile n oameni, de n-șpe ori.

Se poartă acum ca băieții să susțină că au 1, 85 - 1, 87, ei fiind cât mine, sau mai mici. Nu am nimic cu înălțimea nimănui, mai ales din cauza complexului meu, dar nu mai mințiți!! sau mă rog, măsurați-vă corect înainte să vă contraziceți cu cineva pe problema asta. Mult prea rar fac glume pe seama persoanelor mici de statură, și nu-mi permit cu oricine, de asta nici nu am înțeles vreodată de ce eu trebuie să fiu motivul de glumă al tuturora. Dar în fine, după cum ziceam, am trecut peste toate astea.

Am rămas însă cu o mică problemă, care se transformă într-una din ce în ce mare. Băieții mai mici decât mine de statură care mă...vânează?! Bine, hai, care încearcă să mă cucerească. Mi se întâmplă atât de deeeeeeeeeeees, și nu îi pot înțelege. Da, dragostea contează, și aparențele înșeală, și fizicul nu este important, și câte și mai câte.

Cel mai mult m-a uimit mama când a încercat să mă facă să înțeleg că ar trebui să mă opresc din căutat băieți înalți, pentru că ”noi, fetele înalte, toate vrem băieți înalți, dar se găsesc mult prea greu, și băiatul e chiar bun”. Poa' să fie cel mai bun, dar dacă criteriul înălțimii e prima calitate pe care eu o vreau la un băiat/bărbat, pe cei mai mici decât mine nu-i pot vedea decât ca pe niște amici.

Nu pot și nici nu vreau să mă chinui să îmi placă unul mai mic de statură decât mine. Repet, nu am nimic cu persoanele mici de statură, nu am râs niciodată de cineva ”hahaha uite ce mic e ăla/aia”, dar am anumite standarde și vreau să mi le respect, pentru ca în același timp să mă respect pe mine, și nici nu văd de ce ar trebui să mă mulțumesc cu puțin.

Nu știu la ce se gândesc băieții mai mici decât mine când încearcă să mă cucerească..chiar nu știu, și cred că voi rămâne cu dilema asta mult timp. Mi s-a întâmplat odată să vină un băiat la mine, mai mic cu vreo două capete, și să-mi spună că lui îi plac fetele înalte și că i-ar plăcea să mă cunoască mai bine. Sunt atâtea fete mici de statură, de ce să vină la mine??

Cum ar fi să merg pe stradă de mână cu cineva mai mic decât mine cu 10 cm? Dar să mai port și pantofi cu toc? Exemplul cel mai bun este cuplul format din Monica și Irinel. Oribil. E posibil să fie un cuvânt cam aspru, dar dintotdeauna mi s-a părut așa și nu am de gând vreodată să ies cu un băiat mai mic decât mine. Nu pot, îmi pare rău. Poate să aibă toate calitățile din lumea asta, pentru mine dacă nu este înalt nu există ca un potențial iubit.
Aș putea face o asemănare cu întrebările de la începutul unui chestionar destinat cercetărilor:
Î: Ai 1,80 m sau mai mult?
R1: Da.
R2: Nu. (Stop interviu).

Lucrurile sunt foarte clare pentru mine, și cu siguranță nu mai există cale de întoarcere. Nu există posibilitatea de a forma un cuplu alături de un băiat mai mic decât mine de statură. Poate veți spune că sunt ipocrită, superficială, etc., eu însă recunosc, problema e la mine. Ea nu se va schimba niciodată, pentru că refuz să mă aplec să-mi sărut iubitul sau să-l îmbrățișez, chiar consider că merit mai mult și nici nu vreau să fiu toată viața targetul glumelor de prost gust. Punct.




O zi minunată!
Iulia F.



vineri, 3 iunie 2011

Pretty Woman.

Sunt abonată de ceva vreme la newsletterul unui site cu știri, iar astăzi una dintre știri avea titlul următor: ”FOTO. Șoc în modă. Cealaltă față a anorexiei. Coperta neașteptată pentru Vogue.” Intru pe respectivul site să văd ce s-a mai întâmplat, ce anorexică a mai murit și dau de alt titlu: ”Un nou prototip de femeie. Tot ce știam despre modele va fi dat uitării. FOTO.”

Este vorba mai exact despre revista Vogue Italia, a cărui copertă conține o fotografie cu 3 modele grase. De fapt grase e fooooarte mult spus, [mai ales după o vizită în S.U.A.] sunt niște femei normale, superbe, cu forme bine definite, care ar da pe oricine pe spate...bine, din punctul meu de vedere. Posibil să nu gândească toată lumea la fel, posibil ca bărbații să prefere modelele construite din scobitori.

  • ”șoc în modă”, ”copertă neașteptată”, ”un nou prototip de femeie”. Prima mea reacție a fost: să mori tu??! un nou prototip de femeie? dar noi, cele care suntem departe de a fi anorexice, ce am fost până acum?? mutanți? pe bune??!!!

  • ”tot ce știam despre modele va fi dat uitării” - aici vroiam de fapt să ajung.

În fiecare an se face câte o campanie anti-anorexice/ anti-modele anorexice. Se face puțină vâlvă, niște numere de revistă dedicate femeilor/modelelor normale sau chiar celor supraponderale, niște interviuri, vedete care își spun povestea sau care dezbat subiectul, designeri care promit să nu mai aleagă modelele anorexice pentru show-urile lor, și multe altele. Din păcate, în fiecare an, aceștia rămân cu promisiunea.

Eu am fost model timp de 2 ani, după care am luat o pauză pentru că trebuia să învăț pentru BAC și m-am îngrășat aproximativ 3 kg. Când m-am mutat în București pentru facultate, am fost la agenția cu care lucram și mi-au spus că trebuie neapărat să slăbesc. Eu îmi spuneam ”nu e greu, sunt 3 kg, sunt obișuită să mănânc puțin, le dau jos repede”. Din păcate, corpul meu în timp s-a schimbat, voința nu mai era aceeași, sport nu mai făceam, îmi schimbasem și mediul de viață și mi-a fost mult mai greu să slăbesc. Din cauza curelor pe care le-am făcut, din dorința de a fi din nou în centrul atenției pentru câteva ore pe lună, am reușit doar să mai pun niște kilograme în plus.

Nu sunt grasă, sunt absolut normală, și ies mult prea rar în fuste scurte în public pentru că sunt mereu agasată de diverse ”personalități”. Cred că sunt chiar mai slabă decât fetele din imagine, dar dacă mă duc acum la agentul meu și îi spun că vreau din nou să lucrez probabil va râde de mine, și dacă nu o va face, îmi va spune că trebuie să dau jos vreo 10 kg, fără să exagerez. La suprafață se vorbesc multe, se promit multe, se discută, se dezbate, dar pe cei din domeniu chiar nu-i interesează, ei își văd de treaba lor și își dau toată silința în fabricarea pe bandă a anorexicelor. Pardon! a supermodelelor.

Eu când arătam perfect...pentru ei.
[Isabelle Caro - modelul care a murit în 2010]

Eu sunt de părere că modelele trebuie să arate bine, să fie aproape de perfecțiune, mai ales cele care prezintă pentru designerii importanți, și sunt atâtea care îmi plac și care arată excepțional fără să fie anorexice. Din păcate cele care sunt mai aproape de normalitate sunt deja cunoscute și dorite de toți designerii, dar majoritatea modelelor arată ca niște scânduri, plate, sau mai rău, unele încep să aibă și ”găuri”, ceea ce e chiar disprețuitor.

Bineînțeles, aș prefera ca toate modelele să arate ca cele de pe coperta Vogue, ca niște femei adevărate și sexy într-un mod sănătos, și aici mă refer la psihic, nu neapărat la corp, dar cred că este greu să găsești fete care să aibă ceva kilograme în plus și să nu aibă pic de celulită, pentru că și asta ar fi dizgrațios. În cazul în care s-ar cere numai modele de genul acesta, sunt sigură că ar fi o mulțime care s-ar strădui și ar munci serios pentru a satisface nevoile designerilor.

Sunt de părere că cerințele designerilor nu se vor schimba prea curând, cel puțin nu cu o campanie atât de mică și nu cu atitudini de genul: ”un nou prototip de femeie”. Deja îmi imaginam, gata, au trecut toți la modelele de tip androgin, ceea ce nu mă deranjează în vreun anume fel, dar este cam neobișnuit. Este un vis foarte frumos, îmi pot imagina un runway show cu modele ca cele de pe coperta Vogue, dar este mult prea departe de realitate.

Mai rău este că toate fetele vor să arate ca modelele lenjeriilor Victoria's Secret și sunt atât de multe fete anorexice. Eu dacă mai continuam mult dădeam în bulimie, și sinceră să fiu nu știu care boală e mai rea. De multe ori mi s-a întâmplat să mi se ceară sfatul în cure de slăbire și de fiecare dată mi-am sfătuit prietenele să nu se chinuie să slăbească pentru că nu vedeam rostul, mi se părea o muncă în van, și plus de asta, toate arătau/arată foarte bine. Eu dacă nu aș fi trecut prin lumea modei aș fi fost un om normal fără să-mi bat capul cu dietele de slăbire, dar acum am o minte și un corp care vor rămâne cu sechele pentru tot restul vieții.

Sunt foarte curioasă cum vor decurge lucrurile după numărul din iulie al revistei Vogue Italia, voi încerca chiar să găsesc una, dar chiar nu cred că se va renunța la modelele subponderale, iar prototipul femeii perfecte care este promovat peste tot în lume și care ne este prezentat pe toate căile mass-media ne va urmări într-un mod la fel de excesiv.

Enjoy!
Iulia F.

miercuri, 1 iunie 2011

Me, myself and I.

Unii se plâng că nu au prieteni, că sunt singuri.
Alții se mândresc cu numărul mare de prieteni pe care îi au.
Mulți... se amăgesc cu miile de prieteni de pe Facebook. Trist..foarte trist.
Mult mai mulți se plâng că au o mulțime de amici, oameni pe care îi salută când îi întâlnesc pe stradă, dar că nu au prieteni în adevăratul sens al cuvântului.

Eu...în urmă cu doi ani mă plângeam mereu de faptul că mă săturasem să fac totul singură. Abia venisem în București și la început totul părea foarte bine..dar în timp mi-am dat seama că eu de fapt sunt singură de dimineața până seara. Locuiam aproape singură...cafeaua o beam singură, mâncam singură, mergeam la facultate singură, ajungeam acolo...vorbeam cu colegii, dar totul era strict despre cursuri, profesori și proiecte.
Mergeam la cea de-a 2a facultate, unde eram și mai singură decât la cealaltă, singura diferență era că la Drept [Spiru Haret] chiar vroiam să rămân singură. Mergeam la cumpărături singură. Și din nou, mâncam singură. Seara...eram tot singură.

Acum...sunt înconjurată de o mulțime de oameni, pe unii îi plac mai mult, pe alții deloc...pe unii îi vreau, pe alții nu...Am ajuns la concluzia că uneori e foarte bine să fii singur, să ai momente doar pentru tine, în care să poți face ce vrei și cum vrei.

Am descoperit că îmi place să-mi beau cafeaua singură dimineața răsfoind paginile web-ului, sau și mai mult, la o cafenea. E timpul meu...stau cât vreau, mă gândesc la ce vreau, îmi fac planuri pentru o durată scurtă sau lungă de timp. Sunt eu cu mine. Îmi place să-i observ pe cei din jur, să-i văd cum se chinuie să găsească subiecte de discuții comune sau cum sunt atenți la fiecare mișcare pe care o fac.

Adooooor să călătoresc singură. Vizitez ce vreau, când vreau, cum vreau, și cât vreau, de preferabil cât mai mult pentru că nu-mi place să pierd nimic. Pot să îndur de dimineață până seară foamea, setea, lipsa unei toalete, durerea de picioare, ploaia, ninsoarea, căldura, atât timp cât eu vizitez tot ce mi-am propus sunt mai mult decât mulțumită.

Ador să fac cumpărături singură. Nu trebuie să stau după nimeni, alerg de la un magazin la altul dacă așa am eu chef, și îmi iau ce haine cred eu că mi se potrivesc, fără părerea nimănui, pentru că într-un final oricum fac alegerea potrivită.

Îmi place să locuiesc singură. Îmi place să merg la cursuri singură. Îmi place să merg la sală singură. Îmi place să alerg singură. Îmi place să conduc singură, ziua dar mai ales noaptea. Ascult ce muzică vreau eu, conduc cum vreau. Îmi place să merg la bibliotecă singură, îmi place să învăț singură.

Mi-ar plăcea enorm, ca după ce termin cu toate examenele și cu licența, să plec în Delta Dunării...singură, timp de o săptămână cu 3 cărți bune, fără laptop, fără telefon, fără mașină, singură...eu cu mine.

Am prieteni buni... foarte buni. Am una dintre familiile cele mai ”tari” pe care le-am cunoscut. Sunt de acord că nu pot face chiar totul singură, și că de multe ori am nevoie de prieteni, de oamenii dragi mie, și nu doar că am nevoie de ei, dar îi și vreau, din adâncul inimii, însă uneori e atât de bine singur.
De la ce vin toate astea? De la filmulețul de mai jos.



Enjoy!
Iulia F.