China: Day 1 [2]

[Cuvintele rosii au link-uri catre poze; dureaza foarte mult sa pun poze in articol si sa le aranjez, asa ca le voi pune pe toate in flickr. China are ceva cu Google-ul cred, pentru ca nici Picasa nu merge, si am micsorat foarte mult pozele ca sa intre cat mai multe pe Flickr. Contul meu se numeste Iulia F.’s Blog]

Am ajuns in China! Inca nu-mi vine sa cred, ma simt de parca as fi in China town intr-un oras din Europa, si nicidecum in China. Acum este 22 40 si nu prea am somn asa ca va voi povesti putin despre cum a decurs prima mea zi chinezeasca.

Am ajuns la 6 30 in Aeroportul Bayiun si cand am vazut din avion ce nori urati si ciudati sunt si cam cat de urat ploua, ma gandeam ca poate nu mi-am luat hainele potrivite pentru vremea de aici. Din ce am vazut pe internet si din ce m-a sfatuit o tipa care a mai fost, stiam ca va fi mult mai cald decat in Romania. Si asa a si fost. Chiar daca afara ploua, este foarte cald, si in combinatie cu umezeala specifica zonei nu rezulta un aer foarte respirabil, dar ne-am obisnuit rapid.

Pentru ca imi place sa am temele facute, m-am interesat de acasa cu ce putem ajunge de la aeroport la hotel, si stiam clar ce autobuz, cat costa, orele la care pleaca si cat dureaza sa ajungem. Dupa ce ne-am luat bagajele, la usa care dadea spre afara era un grup de taximetristi care au inceput disperati sa strige dupa noi: taxi!taxi! Nu i-am bagat in seama si m-am pus la coada de asteptare la un birou de informatii. Nu a durat 2 secunde si au venit 2 taximestristi sa se roage de noi sa mergem cu ei, si inca unu care vroia sa ne vanda o cartela sim. Le tot spuneam ca nu vrem nimic si sa ne lase in pace, le-a mai spus si tata un „nu” hotarat si serios si au plecat. Dupa un minut tata a plecat de langa noi si s-au intors vreo 4 taximetristi care din nou au inceput sa traga de noi. Unu dintre ei ne-a zis ca primul autobuz pleaca la ora 9 (era 6 30), ceea ce era oricum fals. Cursa cu un taxi costa 400 de yeni, iar biletul de autobuz 33, si nici nu cunosteau limba engleza, noi nu stim deloc chineza, si am zis pas. Cand mi-a venit randul la biroul de informatii am lasat-o pe mama singura cu ei, si au inceput si mai tare sa faca zgomot, dar a venit un politist/paznic si i-a alungat. Ne-am dus frumos afara sa asteptam autobuzul nostru la linia lui de sosire, insa eram singuri alaturi de fata care dadea bilete. In timp ce asteptam, a mai trecut un taximetrist pe langa noi, ne-a intrebat daca mergem la Panyu, si ne-a zis ca ne duce el cu 180 yeni. I-am zis ca nu, si a scazut pretul la 170. Ii tot spuneam nu, pana a scazut la 140 si a plecat. Nu a mers prea mult ca s-a intors sa ne spuna ca ne duce cu 130 yeni, dar tot am refuzat pentru ca nu stiam daca sa avem incredere. El probabil si-a dat seama ca ne este oarecum teama si ne-a aratat poza cu Buddha de pe desktop-ul telefonului. Oricum, drumul pana la hotel a fost destul de lung, si nu cred ca am fi scapat doar cu atat, mai ales ca dupa ceva timp a mai trecut unu pe la noi si ne-a cerut 500 yeni, el nu stia ca pretul in zona noastra scazuse rau.

Autocarul era foarte modern, scaune din piele cu verde si turcoaz, oglinda retrovizoare cu ceas incorporat, camera video la bagaje, card de inregistrare electronica pentru sofer, televizor cu videoclipuri si muzica, si cine stie cate mi-au mai scapat.

Fiecare drum de la aeroport inspre orasul in care merg ma minuneaza, si sunt absorbita intotdeauna de tot ce vad, exceptand desigur Otopeni – Bucuresti. Acum am vazut tot felul de flori pe mijlocul autostradei, copaci, copacei, palmieri, oleandri, niste culori superbe peste tot.

In ceea ce priveste blocurile, se observa din avion stilul comunist in care sunt construite, insa nu sunt insipide si incolore ca la noi. Pe langa faptul ca sunt mult mai inalte, sunt si cu muuuult mai frumoase. Din ce am vazut de-a lungul autostrazii, fiecare cartier are stilul lui, si nu sunt toate blocurile fel, ci fiecare are o arhitectura diferita. In majoritatea cartierelor, blocurile aveau gratii la toate geamurile, de la parter pana sus, noi ne gandeam ca alea or fi cartiere mai rau famate, pentru ca acolo unde blocurile aratau mai de lux nu erau gratii. De asemenea, nu exista balcon fara rufe intinse, si ei nu le trantesc aiurea pe o sfoara, ci le aseaza frumos pe umeras.

Cand am ajuns la hotel, toti de la receptie au fost foarte primitori si saritori. E putin greu cu engleza, dar nu te lasa in plop cu intrebarile, ori cauta pe cineva care sa stie engleza, ori cauta o traducere pe telefon sau calculator. Ne-au dat sa semnam cate o hartie pe care trebuia completate anumite date personale, si cand a inceput mama sa-si scrie numele, au oprit-o si i-au spus ca trebuie doar sa semneze, dupa care au luat pasapoartele, s-au uitat la semnaturi, au facut legatura cu pasaportul, si au inceput completeze datele fara sa ne mai intrebe nimic.

Complexul Panyu Hotel este format din mai multe cladiri, unele au 4 stele, iar altele mai noi au 5 stele. Exista aici tot ce ai nevoie, fitness, piscina, vreo 3-4 restaurante, bar cu „girls who speak very good english” si „sexy dance”, un colt cu pesti de vanzare, si o gradina superba. Conditiile din camera sunt foarte ok, curatenie peste tot, o masuta cu si pentru ceai, alta cu fructe, 2 minibaruri, unul cu sucuri si celalalt cu mini bauturi alcoolice, si o super noptiera cu o mie de butoane, fiecare pentru a stinge orice din camera care are legatura la curent.

Am lasat bagajele in camera, si desigur ca am plecat la plimbare cu mama. In apropiere de hotel este un complex comercial foarte mare, si am gasit foarte multe haine frumoase, si foarte diferite fata de ce gasesti in Europa, insa la preturi maricele. Nu exista doua magazine cu haine la fel, si fiecare are brandul sau. Exista fooooooooarte multi papuci, cu toc si fara, dar majoritatea sunt cu o talpa inalta ortopedica cam ciudata si sunt foarte colorati si accesorizati, putin kitchosi. Majoritatea chinezoaicelor poarta talpa inalta, insa au un mers cracanat si abia merg pe tocuri, se balangane in stanga si-n dreapta de zici ca acu acu isi pierd echilibrul.

Am dat peste o terasa unde vand lapte de cocos la dozator si mama s-a indragostit de el, si-a luat unul cand am intrat in centrul respectiv, si inca unul cand am plecat. Spre seara am mai fost o data la plimbare cu tata si si-a mai luat doua. La noi sucul din nuca nu se poate bea, dar aici este destul de bun, cu toate ca parea putin cam dulce pentru un suc natural. Si-a facut plan sa bea in fiecare zi macar unu si a zis ca maine o sa mearga cu bidonul de un litru. : ))

Seara, cand am iesit si cu tata la plimbare, am fost cu el sa manance. Am intrat intr-un restaurant cu servire ca la McDonalds, insa cu mancare chinezeasca. El si-a luat un meniu cu supa de smochine mici cu carne de porc, orez cu carne de pui si ciuperci, si un fel de salata cu o leguma verde si sos de soia, iar eu mi-am luat o portie de alge. Au fost ciudate algele, dar bune pentru ca erau condimentate bine, am simtit doar usturoiul si sosul de soia. A fost prima oara cand am mancat intr-un restaurant chinezesc aici si abia atunci ne-am dat seama ca chinezii nu folosesc furculite, si ca va trebui sa invatam sa mancam cu betele. Habar n-am sa mananc cu betele, dar mi se pare foarte tare si de-abia astept sa ma chinui si sa rad de mine cum imi intortochez detegele pe 2 bete cu orez. Ei servesc pana si supa cu bete, mananca mai intai noddles-ii (spaghetele), legumele si carnea, si apoi beau zeama; le este usor pentru ca au boluri foarte mici, nu ca la noi, ditamai farfuria. Mama nu si-a comandat nimic pentru ca dimineata nu a avut foarte mult succes la micul dejun, si dadea numai peste gusturi ciudate si scarboase pentru noi. Cel mai mult „i-a placut” un soi de branza prajita cu bucatele de carne, si tata crede ca e facuta cu spuma de conopida, pentru ca era cam nasoala. Alaturi, in farfurie, este un fel de paine din faina alba si malai, putin dulce. Am observat ca aici nu se mananca paine ca la noi, la micul dejun au pus cateva chifle pentru straini probabil, dar prin oras nu am vazut deloc.

Nu am gasit inca un supermarket, insa vedem peste tot in magazine cu mancare, gheare de pui prajite sau chiar murate, aripi, o multime de gaturi, tot felul de piei (?!), pulpe turtite si prajite negre, si asa mai departe. Mamei i s-a taiat orice pofta de mancare de la ciudateniile astea si de la mirosurile de mancare chinezeasca, si are si de ce, dar tot mi se pare ciudat pentru ca ea este cea care bea lapte de soia in fiecare zi si mananca tot felul de mancaruri fara gust doar pentru ca sunt sanatoase.

Ploaia este foarte ciudata, este deasa si marunta, si chiar daca ai umbrela te uda de la gat pana la picioare. Apa iti intra si in papuci, indiferent de papuci, poate exceptand cei din cauciuc, si chiar daca ploua afara este tot cald. E ciudat sa vezi oameni in maieu, slapi si pantaloni scurti mergand prin ploaie, cand la noi nu stii ce sa-ti mai pui pe tine. Oricum, este o ploaie placuta si mi-am dat seama ca e mai bine sa renunti la umbrela si sa te bucuri de ea.

Ma asteptam sa vad oameni saraci peste tot, si poate este si vorba de zona, dar aici nu am vazut decat un om care dormea pe jos seara, si nu mirosea in jurul lui a gunoi. Hainele din magazine mi se par scumpe (indiferent daca e tricou, rochita, pulover, camasa, preturile se invart in jurul a 100 de euro), insa nu este magazin fara vizitator si exista si multi cumparatori. Exista oferta, dar si cerere. Aici este un loc de munca pentru oricine, si sunt foarte multi tineri care lucreaza. Sunt foarte multi oameni angajati peste tot si salariile nu sunt extraordinar de mici. Un baiat care spala curtea hotelului are salariul de 600 ron, si cel care ne vinde laptele de cocos are in medie 1800, dar aici variaza in functie de vanzare.

Chinezii se uita ciudat la noi, unii ne saluta si ne fac cu mana, si multi intorc capul dupa noi. Intr-unul dintre magazine, au tabarat toate vanzatoarele pe noi, ne salutau si ne faceau cu mana, si una dintre ele se uita la tata ca la un copac inalt si i-a facut semn ca e inalt, si ce-i drept are 1 m 90, insa de multe ori ni s-a intamplat sa ne arate ca suntem inalti.

Sper sa nu fi uitat ceva...si chiar daca am uitat, o sa-mi amintesc sigur. Daca aveti intrebari si curiozitati, postati un comentariu, si voi incerca sa raspund cat de repede.

Imi place ca atunci cand calatoresc pe o perioada mai lunga de timp, sa tin un jurnal de calatorie cu tot felul de amintiri in el si o multime de detalii, dar pentru ca acum am blogul o sa profit de el la maxim. E o varianta mai rapida, insa nu am unde sa pun amintirile micute. In fine, vad eu. Doar vroiam sa va anunt ca articolele mele vor fi destul de lungi.

Pe data viitoare!

Iulia F.